Cristian, început de vacanță

     Îți trebuie timp sa intri cu adevărat în vacanță, să nu mai citești mailurile de la serviciu, să nu te mai gândești ce task a rămas nefăcut, ce deadline vei rata. Nu e ca mersul la muncă - trezit, cafea pe fugă, plimbat câinele repede, iar nu am ajuns să plătesc factura aia, asta e, nu mai deschid calculatorul, să nu uit când vin de la lucru, fir-ar, iar e fără cinci și nici n-am plecat, cum să mai ajung înainte de fix, nici azi nu mai am timp sa trec pe la carrefour sa iau de mâncare.

În curtea bisericii din Cristian (Sibiu)

     La noi vacanța a început după Orlat, traversat în ploaie, cu oprire la profi pentru cumpărături, că mergem la Gura Râului, un capăt de lume. De fapt de acolo au început berzele, pe stâlpi, pe-acoperiș, zburlite de ploaie. Vacanța abia mai încolo, după Gura Râului si aerul curat de dimineață, în drum spre Sibiu. Prima zi o ratasem, și-aveam de vizitat doar Câlnicul, dar nu l-am văzut nici pe ăla, ce să mai vezi când abia pe la prânz încropești niște bagaje pe fugă și după-amiază mai faci încă rezervări la hotel și pui la punct itinerariul.

     Era deja târziu și voiam  neapărat să prindem piața din Sibiu, cea cu produse locale, din curtea Bisericii Evanghelice, cât pe ce să nu mai oprim în Cristian. Dar cum să ratăm (iar) primul obiectiv de pe listă. Așa că am oprit, era oricum în drum. 

     E mai întâi curtea casei parohiale, cu o grădină îngrijită, cu flori și stupi și ziduri de cărămidă și de piatră, decor din cărțile copilăriei, The Secret Garden, varianta săsească. De aici o domnișoară ne-a condus mai departe, în curtea bisericii. Biserica e așa cum sunt bisericile săsești, cu bolțile alea gotice, ale căror linii se întretaie și formează un fel de fagure, cum sunt și la Biertan, cu mobilier de lemn pictat, cu decor auster, cu orgă și piese de orgă într-un colț. Undeva, spre sfârșitul vacanței, într-o altă vizită, cineva ne-a explicat ce e cu mobilierul ăsta de lemn pictat. E mai simplu de decorat și mai ieftin decât lemnul sculptat, mai accesibil. Nouă ni se pare că e mai cald, păstrând ceva din ascunzătorile copilăriei.

     Ne-am mai învârtit, ne-am mai bucurat de detalii. Am văzut deja atâtea biserici săsești (peste medie adică, dar vrem oricum să le vedem pe toate) încât e imposibil să reținem prea multe lucruri, altele decât cele fotografiate. Proust e departe, zadarnic scotocim, memoria e bleagă și noi leneși, nu notăm niciodată nimic. Sigur, am putea să ne întrebăm pentru ce continuăm. Dar nu pot să răspund aici.

     În final, ceea ce constituie probabil punctul de atracție al vizitei pentru turiștii de aiurea, turnul slăninii, cu multă slănină și cârnați pentru degustare. Ne-a plăcut, chiar dacă nu mai e ceva tocmai autentic, slănina atârnată în turn dă viață locului într-un fel. 

     Atât despre Cristian.

Augusta la sfarsit de iulie

      La Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ajungi cat se poate de banal: cu masina, pe E68. Daca nu respecti viteza legala, ai putea chiar sa treci fara sa-ti daiseama pe langa situl arheologic. Sigur, sunt indicatoare, e o parcare in fata, sunt si vreo doua birturi cu mici si bere. Nimic care sa anunte capitala Daciei romane. 
     Pentru ca pietrele sa nu fie doar niste pietre pe un camp, la marginea unui lan de porumbi, trebuie deci sa iti aduci emotiile de acasa, in sufertas. Sau internetul la pachet, e tot un compromis.
       
       Excursia noastra fiind la inceput, am citit tacticos toate informatiile de pe toate panourile din dreptul fiecarei ruine. Istorie moarta  pe care n-o mai stie nimeni.
        Mi-ar fi placut sa gasesc ceva viu in povestea asta, un amanunt concret care sa contrabalanseze haul neverosimil dintre noi si cei ce traiau candva aici.

București: note de călătorie

   Prima impresie e că miroase teribil de urât. Ne-am luat o cafea și un croissant din gară şi încercăm să bem cafeaua din mers, când pe lângă noi trece unu care scuipă cu poftă. Pe măsură ce avansăm pe Strada Gării, spre hotel, o senzație puternică de dezgust își face loc în stomac. Un tomberon mare în mijlocul trotuarului colcăie de gunoaie. Dinspre blocuri vine miros de urină. Oamenii trec grăbiţi, oameni de toate felurile, cu toții neatenți la mizeria din jur. Pe străduța dinspre hotel, case dărăpănate, iar în fața lor, oameni zgomotoși care mănâncă semințe.

   Hotelul modest (unde nu vor încă sa ne primească, deși au trecut demult orele amiezii) ne apare așadar ca o oază de liniște și curățenie.

Palatul Cantacuzino

   Nu mai vizităm ce ne propusesem, de teamă să nu ne rătăcim și să întârziem la concert. Mai târziu, în Piața Constituției, după ce trecem de nenumăratele filtre de securitate - Roger Waters, The Wall. Stăm undeva în spate față de scenă, adică foarte aproape de Casa Poporului. Ne mirăm de gazonul neîngrijit - ceva iarbă și lucernă. În jurul nostru, oameni de toate vârstele: nostalgici care-și amintesc că aveau 25 de ani atunci când Pink Floyd era în plină glorie, niște puști cărora părinții le fac poze cu telefonul, iar ei le postează imediat pe facebook, care mai apoi se ridică pe vârfuri să vadă proiecțiile de pe zid, mai sunt apoi, nelipsiți, împătimiții de bere, care se grăbesc, de îndată ce își termină proviziile, să le reînnoiască, făcându-și loc prin mulțime, tineri mai mult sau mai puțin rebeli, funcționari de birou, îmbrăcați îngrijit, pentru care să stea pe iarbă (care iarbă?!) e o aventură. Sigur, exagerez si caricaturizez. În fine, puhoi de lume. Nu o să vă vorbesc despre spectacol, nu găsesc încă cuvintele potrivite. Mă bucur că am fost acolo.

    A doua zi începe târziu, pe la 11. După cafea, ne punem în sfârşit în mişcare şi ajungem la Antipa. Aproape neaşteptat de interesant. Mai departe, apoi, pe Calea Victoriei, clădiri vechi, unele îngrijite, dar multe, multe în paragină. Casa Vernescu, Casa Monteoru, Palatul Știrbei, Casa Cesianu, Palatul Cantacuzino (Muzeul Enescu), Palatul Romanit (Muzeul Colecțiilor de Artă).

Ateneul Român

Mergem apoi la Ateneu, unde rămânem cu gura  căscată. Sala de concerte e neașteptat de mică, de intimă. Ajungem în timpul unei repetiții, vreme de câteva minute ne bucurăm de muzica ce se aude din spate. Apoi, Muzeul de Artă. Dezamăgitor. Îl mai văzusem, înainte de Luvru, de palazzo-urile și bisericile florentine, de Rijksmuseum, chiar înainte de Brukenthal,
probabil atunci m-a impresionat mai mult. Nu mai tin minte bine ce colecție văzusem înainte, dar știu că mă dureau picioarele îngrozitor, dar am ținut sa vad toate sălile. Trebuie să fi fost colecția europeană, pentru că cea de artă românească nu e tocmai impresionantă, mai ales în secția de artă modernă. Arta veche, da, icoane înnegrite de vremi, paftale și uși sculptate de mânăstiri - cea de la Tismana, de la Cotmeana, din Cotroceni, Snagov. Urme de biserici ce nu mai sunt, Văcărești.

Ateneul Român

    Capșa, apoi, cu o arhitectură incredibilă pentru partea asta de lume, Palatul CEC. Îl fotografiem în fel şi chip. Degeaba, soarele ne e potrivnic. Descoperim apoi întâmplător (cu Google Maps nu reuşisesm) Biserica Stavropoleos, mică, pitită între clădiri de dimensiuni impresionante. Sunt ceva turişti, apare chiar un grup de excursionişti, însă curtea veche plină de flori, iededră şi pietre funerare e mereu cuprinsă de linişte. Din biserica întunecată începe să se audă corul de măicuţe.

Biserica Stavropoleos, curtea interioară

      Ne plimbăm apoi agale pe Lipscani. După care, totul se înlănţuie: Carul cu Bere, Hanul cu Tei, Hanul lui Manuc, Curtea Veche.
     E târziu şi trebuie să ne grăbim spre gară. Rămâne în urmă Bucureştiul cu fastul uitat al palatelor vechi, dărăpănate, cu buline roşii (risc seismic),  Bucureştiul de închiriat şi de vânzare. Celălalt Bucureşti, corporatist, ce locuieşte în clădiri noi, de sticlă, n-o să ne lipsească, e un oraş fără nume.

Palatul CEC, Calea Victoriei

Cris, Malancrav, via Sighisoara

      Sighisoara, de data asta locuim in cetate. Cine-ar fi crezut c-o sa huzurim asa acum cativa ani, cand dormeam intr-un pod, intr-un asternut improvizat printre altele asemenea puse de-a valma. Unii chiar isi instalasera acolo cortul. Dar v-am mai spus, in timp festivalul a devenit mai comercial, noi am mai imbatranit. Acum cautam esenta lucrurilor, din program ne alegem ce e mai bun: Os Trabucos pentru sambata seara, parada cavalerilor de dimineata. Intre timp, hoinarim. Asta dupa ce ne incepem ziua cu un mic dejun bio-delicios (branza proaspata, rosii rosii si rosii galbene, sirop de fructe, miere de 6 feluri, smantana de casa, untul la fel si alte cate si mai cate. A, da si cafeaua! tot cea mai buna din cate am baut. Si sucul de mere de Malancrav, cu tricolor la gatul sticlei - dand pe gat pahar dupa pahar, ne simtim pentru o clipa patrioti si mai-mai sa lacrimam la gandul ca uite, se poate si la noi).
     Intr-o zi mergem la Cris, auzisem de un castel. E si o biserica aici, nu o putem vizita, pastratorul cheii e ocupat. A fost singurul loc unde ni s-a intamplat asta - deceptie, nu trebuia sa venim. Dar ne consolam cu gandul ca biserica pare mult mai noua decat celelalte. Apoi castelul Bethlen: un satean ne spune ca nu o sa putem intra. Ca e un paznic, sa incercam sa dam de el, dar o sa ne intrebe daca am vorbit cu contesa...Insa intram, si destul de usor, profitand de prezenta altor turisti.* Paznicul e imbracat intr-o salopeta de lucru murdara. Nu ne asteptam la nimic bun de la el, dupa tot ce am auzit.  
       Probabil ca niciodata nu ne-am mai inselat in halul asta. Caci in curand paznicul incepe sa ne vorbeasca despre castelul Bethlen, despre istoria lui, despre nobilimea maghiara din Transilvania, despre ce simbolizeaza floarea de crin in heraldica, ne spune legenda unei camere anume din Turnul Arcasilor, dar si ce proiecte sunt pentru restaurarea castelului. E aproape dezamagit la sfarsit cand, intreband daca avem intrebari, cineva vrea sa stie daca il putem vizita. Sigur, putem, dar parca ar fi vrut sa ii punem la incercare cunostintele. E probabil cel mai dedicat ghid pe care l-am intalnit vreodata. Cu atat mai remarcabil cu cat, probabil autodidact, a invatat totul din mers, de la arhitectii care au venit pentru proiectul de restaurare.
    Mergem si la Malancrav. Mai intai, biserica fortificata. Cea de aici e deosebita prin faptul ca face parte dintre putinele in care s-au pastrat inca fresce originale. Sunt, intr-adevar, impresionante. Imi pare rau ca nu am indraznit sa intreb daca se pot fotografia. Apoi, conacul Apafi. Conacul asta se pare ca i-a placut mult printului Charles, incat a fost restaurat in spiritul epocii de fundatia transilvaneana pe care o patroneaza printul, dupa informatii gasite prin arhive la Budapesta. A fost apoi mobilat cu mobila veche saseasca gasita pe la tarani. Totul e aici atat de simplu, de modest, si in acelasi timp elegant si plin de bun gust. Din nou, o Romanie nestiuta, neverosimila.
    Apoi sucul de mere. Fabrica e chiar in curtea conacului, langa biserica fortificata.Ne luam o lada intreaga, suc pentru doua saptamani, timp in care, sorbind incet, ne tot gandim la Sighisoara si la Malancrav.



*Intre timp, am citit pe un blog ca acum e program zilnic de vizita. 

Moșna

     Miroase a lemn si a proaspăt văruit. Pășim cu o grijă studiată, astfel incat tanti care ne-a deschis sa vadă ca n-avem de gand sa murdărim podeaua nouă de lemn.
      Dar tanti (care ar putea fi prima femeie administrator de cetate) a si plecat, iar podeaua e incă acoperită cu un celofan. Incepem să ne invartim mai in voie. Dincolo de stalpii proaspăt văruiti ce urcă in spirală, descoperim piese de mobilier vechi. Descoperim si orga, ca o jucărie uitată in podul bunicilor.

      Apoi clopotnița, desigur, ca în fiecare biserica fortificată, cu clopotul impunător si vederea spre sat, pana departe.
      Dintre bisericile săsești pe care le-am văzut pană acum, cea din Mosna e singura restaurată recent. Printul a trecut și pe aici.

Valea Viilor

Plecam tarziu (ca de obicei) si gata obositi. Asa se face ca dupa nici o suta de kilometri ni se face somn si tragem pe dreapta (sa fi fost pe undeva pe dupa Faget). Ne trezim dimineata devreme buimaci cu un cioban care dadea tarcoale curios masinii. Dimineata de vara, aer proaspat, padurea aproape. Pornim la drum, soarele e deja sus, ne dor oasele, cum sa dormi intr-o masina atat de mica. In curand se face cald, nu mai ajungem odata. Din nou Deva, Alba Iulia, Santimbru, ai grija, la Santimbru faci dreapta spre Mihalt, nu mergi inainte spre Teius. E68, E81, incep apoi drumuri judetene, inaintam tot mai greu, se face prea cald sau prea frig, aer conditionat n-avem. In sfarsit Blaj, de-aici nu mai e mult.

Biserica evanghelica fortificata din Valea Viilor

Asa incepea cea mai bine planificata excursie a noastra.

Copsa Mica. Google Maps arata 7 kilometri de aici pana la Valea Viilor. Pardon, pe atunci nu prea stiam sa folosesc Google Maps, asa ca nu arata inca, am masurat din ochi sau am avut incredere in Wikipedia. Ajungem pe-o vreme ploioasa. Pozele de pe Wikipedia arata asadar mult mai bine decat ale noastre. O sa incerc totusi: =>

Cerneti: Cula lui Tudor Vladimirescu

Cula lui Nistor

     O alta ipostaza a turismului romanesc, mai putin fericita, de aceasta data: Cerneti, judetul Mehedinti. Multa vreme am ignorat faptul ca aici ar fi lucruri interesante de vazut. Drumul prin de gropi pe care il strabateam periodic scrasnind din dinti dadea impresia ca si daca ar mai fi ramas pe aici ceva care sa aminteasca de Tudor Vladimirescu, trebuie sa fie o ruina. Un prieten ma tragea mereu de maneca sa mergem sa vedem Cula lui Tudor, dar cula asta mi-o imaginam la fel de imaginara precum castelul Mercy din Carani, pe care l-am gasit in ruina, in spatele unui gard, dupa care nu aveam acces (practic, nu am vazut decat gardul).
     De curand insa, pe drumul plin de gropi din Cerneti (cratere! striga prietenul meu) au aparut niste indicatoare promitatoare care arata incotro s-ar afla Cula lui Tudor, Cula lui Nistor si Manastirea Cerneti.

Locuri nestiute din Banat: Zabrani

Biserica romano-catolica din Zabrani

     Cand descopar locuri frumoase, nestiute, din Romania, care sunt puse in valoare si asteapta doar privirea trecatorului, ma simt ca si cum as fi in alta tara. Desi am citit zeci de pagini de forumuri si site-uri de informatii turistice despre Toscana, frumusetea aproape kitsch a unui sat vazut din tren, cu trei fortificatii pe trei coline apropiate, a fost complet neasteptata. Niciun ghid turistic nu preciza nimic despre satul asta, pe cand in Florenta stiam foarte bine ce am de vazut. Frumusetea asta in exces, care nu mai intra in ghiduri, e cea care face sa merite calatoria, altfel lectura unui ghid ar fi poate de ajuns. Satul asta, Brisighella, gustul de pizza proaspata cu anghinare servita cu un pahar de vin la Il amici din Ponte Vecchio au savoarea Italiei, mai mult decat... dar mai bine nu.

Dupa-amiaza la Lipova

Lipova, biserica ortodoxa

    Nu cred ca mi-a placut vreodata in mod deosebit Slavici. Mara e tipul de lectura pe care l-as fi apreciat doar in zapuseala verii cand nu misca nici tipenie si nu mai stiam ce sa fac de plictiseala. Atunci induram cu stoicism si perseverenta chiar descrierile lui Jules Verne. Stateam pe o patura intr-o roaba la soare pana nu mai puteam de cald si nu mai vedeam nimic in cartea pe care o tineam in mana. Apoi ma trageam mai la umbra, sub corcodus. Desi acolo erau omizi gretoase cu care te trezeai langa tine pe patura cand iti era lumea mai draga. Tot mai bine la soare, soarele ala pe care nu-l mai gasesc de-atata amar de vreme, sub care sa te tarasti de colo-colo nauc, fara sa stii ce sa mai faci, fara sa stii daca sa faci totusi ceva.
   Dar despre Slavici era vorba. Nu, chiar nu mi-a placut. Doar dupa ce la admitere mi-a "cazut" Mara si, in ciuda tuturor asteptarilor, am luat nota destul de mare, mi-a fost parca un pic simpatic.

Manastirea Maria Radna, Lipova (unul din turnuri)

    Insa atat de frumos vorbeste Vighi despre locurile lui Slavici, despre strada din Lipova pe care mergi agale spre Maria Radna, despre Muresul cu podul lui cu tot, in capul caruia statea desigur Mara, incat parca-ti sunt dragi toate, parca-ti amintesti de copilaria asta care n-a fost a ta.
  Sigur, la Lipova, vremurile noi vin ca peste tot, cu molozul lor arhitectural, cu oameni noi. Dar e ceva in maretia manastirii Maria Radna, de acolo, de pe colina, in aerul curat si infrunzit din spatele bisericii, in dupa-amiaza de provincie, in care vechiul bazar turcesc, impodobit cum nu se poate mai kitsch, isi traieste sfarsitul, e in toate astea un aer in care ar putea respira oameni vechi, de inceput de poveste.

Guvernul Ponta si Sighisoara Medievala

Festivalul Sighisoara medievala - un produs care se vinde(a) bine

   Festivaluri la Sighisoara sunt multe (Pro Etnica, festivalul de blues, mai nou un festival de film...), dar zilele cand vechiul burg capata din nou culoare sunt cele ale festivalului Sighisoara medievala, care, atunci cand vine vorba de Sighisoara, e Festivalul prin excelenta.
    L-am descoperit cu incantare, in urma cu ani buni, atunci cand am descoperit si cetatea medievala a Sighisoarei. Ne-am bucurat, rand pe rand, de muzica medievala din cetate, de muzica folk din oras, de cele trei sute de trepte ale Scarii Scolarilor ce duc la Biserica din Deal, unde ajngi, desigur, frant de oboseala, de palarii de targoveti medievali, de privelistea incantatoare spre oras, am aflat povestea oarecum neverosimila a  Omului cu linguri de poveste, am cascat gura la mestesugari fel de fel, mandri sa arate ce stiu sau la artisti ce vindeau creatii personale si, in sfarsit, de farmecul ulitelor pietruite, al caselor cu ziduri strambe.

Operele "Omului cu linguri". Daca ajungi la festival, cauta-l!

  
     

Castelul Csernovics

   Iti ajung cateva ore sa vizitezi, la pas, gradina  Castelului Csernovics din Macea . Ore distrate de duminica, ore neserioase, cand, printre nuferi si tufe de levantica, poti sa imaginezi viata de altadata a castelului despre care se spune ca ar fi fost pierdut la un joc de carti de ultimul proprietar din familia Csernovics.

Excursie de duminica in Cetatea Ineului

      Am purces in zi de duminica sa vizitam Cetatea Ineului . Care, spre mirarea unor ignoranti ca noi, e impunatoare, cel putin din exterior:

Cetatea Ineului

Saschiz

Cetatea taraneasca Saschiz

    Tot in anul acela am fost si la Saschiz. Dupa Biertan si Richis, cu izul lor de normalitate vest-europeana, de monumente istorice recunoscute ca atare si puse la dispozitia turistului curios, la Saschiz am ramas din nou frustrati intrucat biserica de aici era in curs de restaurare. Lucrarile erau mai mult decat necesare, o crapatura adanca strabatea pe verticala turnul cu ceas (mult asemanator cu cel din cetatea Sighisoarei), pe latura dinspre sosea.
   O surpriza placuta in schimb: chiar langa biserica se afla un centru de informare turistica, unde gasesti pliante despre obiectivele turistice din zona, adica despre biserica evanghelica  - ce nu putea fi vizitata - si despre ruinele cetatii taranesti de pe deal. Si, bineinteles, dulceata de rubarba.

Biertan, Richis

    Ne-ar fi placut sa cutreieram, dar am mers pe drumuri deja umblate (de ei* mai ales). Am fi vrut sa descoperim, insa riscam sa ne irosim scurta vacanta. Asa ca am calatorit sistematic, cu harta in mana, cu planul bine pus la punct de acasa. Cu informatii adunate temeinic din vreme, cu e-mailuri trimise preotilor din parohie, spre a afla daca biserica... se poate vizita. Se poate. Povestile locului le stiam deja de pe internet. Cele cu printul (Charles), cu reinvierea mestesugurilor traditionale, cu colectivul batranelor care croseteaza ciorapi... Am purces asadar la drum.
     La fata locului, lucrurile nu se mai potrivesc neaparat. Poate ca e o rascruce unde nu apuci pe drumul bun, poate o biserica in curs de restaurare, ce nu se poate vizita. Poate e atat de cald incat nu iti mai vine sa o iei din loc. S-a zis asadar cu avantul planificat, cu planul intreg, dupa care ai fi vizitat o gramada de locuri, toate intr-un timp foarte scurt. Sau poate ca - culmea ! - ploua, adio privelisti, adio poze frumoase.

Dintr-o cetate in alta

Cetatea Devei, in curs de restaurare

    Tot atunci am descoperit Deva, cu cetatea sa cocotata pe varf de munte, Deva din al carei labirint de strazi cu greu am mai reusit sa iesim, in lipsa indicatoarelor. 
   <- Cetatea era in curs de restaurare, am urcat insa pentru a admira privelistea.
   Iar la intoarcere, Alba Iulia, cu cetatea recent restaurata. Am fost uimiti, e adevarat, de amploarea lucrarilor de restaurare.    
                                    

Revenind la Sighisoara

Reiau firul epic transilvanean de unde l-am intrerupt. Spuneam ca Sighisoara gatita in haine de festival m-a facut sa uit complet de bisericile fortificate.Amestecul acesta de culori, forme si proportii, ce aduce a decor din cartile copilariei, pesemne ca se cheama vesel-medieval:

Sus, dincolo de stegulete si copaci, Biserica din Deal din Sighisoara

Scena nu era insa goala si de la Turnul Cositorarilor pana la Turnul cu Ceas, de cealalta parte a cetatii, si de la Casa cu Cerb pana la Biserica din Deal, misuna puhoi de lume cum nu s-a mai vazut.

Poveste scurta cu cormoran la malul marii

Si, pentru ca e vara, o poveste scurta de pe litoralul romanesc. Un fotoreportaj mai degraba, cu cormoranul care a acceptat o intreaga sedinta foto. S-a intamplat in Olimp.

Carcotas

Bufon

Increzator

Elegant

Happy-end la Sinmihaiu German

  La intoarcerea de la Bobda insa, o poveste cu final fericit. In Sinmihaiu German e o biserica catolica - asta cel putin la prima vedere. Daca ii treci pragul insa, chiar inainte sa formulezi intrebarea, inainte sa te intrebi de

Biserica din Sinmihaiu German

ce,  te vei  simti putin dezorientat.
     Apoi realizezi ca nu stii sigur carui cult ii apartine biserica in care te afli. Intrand, ai crezut ca e catolica, insa sub ferestrele in forma de ogiva, de-a lungul peretilor, sunt icoane ortodoxe. In biserica sunt bancute de lemn, insa altarul nu e unul catolic. De fapt... ba da, descoperi un grup statuar ce se zareste deasupra unor perdelute. Un preot apare din spatele lor si dezleaga misterul: Biserica e ortodoxa.  A fost a catolicilor, dar ne-au cedat-o noua, noi nu aveam biserica, tineam slujbele intr-o capela micuta, peste drum. Altarul nu ne-au dat voie sa il modificam, dar ne-au permis sa punem perdelele astea. Bancutele sunt in bisericile catolice, dar sunt bune si pentru noi.      Noua ni se pare o idee fericita, ii spunem acest lucru. In felul asta, biserica nu va ajunge in paragina, precum cea din Bobda. E de acord. Inainte mirosea a igrasie, insa mirosul s-a dus cu timpul, de cand a fost data in folosinta ortodocsilor.
      Ne mai uitam un pic in jur, ne mai miram. Cladirea e veche, inalta,  (sigur, sveltetea gotica), tavanul e crapat pe alocuri, insa are o icoana micuta pictata in centru, iar ansamblul degaja un aer primitor.
      Iesim putin buimaci, povestea ni se pare inca neverosimila.

Hotii de vitralii

     Printre monumentele nebanuite, neasteptate, din imediata noastra apropiere, am gasit pe Google Maps mausoleul de la Bobda, devenit apoi biserica catolica. Am vrut sa il vedem.

     Inca de dincolo de Bega Veche se vede cupola impresionanta ce domina satul, cupola de dom italian esuata in Campia de Vest. Noi am ajuns insa prea tarziu. Am ramas astfel niste profani - in fata templului adica, templul profanat de atatea ori la propriu.

Sighisoara - o poveste cu cavaleri si domnite

Turnul cu ceas din Sighisoara (detaliu)

    Si in sfarsit Sighisoara, la vreme de festival medieval. Nu-i tocmai usor sa intru din nou in atmosfera festivalului medieval de la Sighisoara acum, cand ma intorc de la un alt carnaval, cel venetian. E poate mai simplu insa sa explic de ce imi place carnavalul. Citisem la un moment dat ceva despre semnificatia lui: de carnaval, oamenii ies din rolul lor obisnuit, punandu-si o alta masca. Pentru un timp, foarte scurt, traiesc o viata care nu e a lor: regele poarta insemnele nebunului si nebunul Curtii pe ale regelui. De unde si impresia de libertate: poti deveni cine vrei intr-o clipita.