București: note de călătorie

   Prima impresie e că miroase teribil de urât. Ne-am luat o cafea și un croissant din gară şi încercăm să bem cafeaua din mers, când pe lângă noi trece unu care scuipă cu poftă. Pe măsură ce avansăm pe Strada Gării, spre hotel, o senzație puternică de dezgust își face loc în stomac. Un tomberon mare în mijlocul trotuarului colcăie de gunoaie. Dinspre blocuri vine miros de urină. Oamenii trec grăbiţi, oameni de toate felurile, cu toții neatenți la mizeria din jur. Pe străduța dinspre hotel, case dărăpănate, iar în fața lor, oameni zgomotoși care mănâncă semințe.

   Hotelul modest (unde nu vor încă sa ne primească, deși au trecut demult orele amiezii) ne apare așadar ca o oază de liniște și curățenie.

Palatul Cantacuzino

   Nu mai vizităm ce ne propusesem, de teamă să nu ne rătăcim și să întârziem la concert. Mai târziu, în Piața Constituției, după ce trecem de nenumăratele filtre de securitate - Roger Waters, The Wall. Stăm undeva în spate față de scenă, adică foarte aproape de Casa Poporului. Ne mirăm de gazonul neîngrijit - ceva iarbă și lucernă. În jurul nostru, oameni de toate vârstele: nostalgici care-și amintesc că aveau 25 de ani atunci când Pink Floyd era în plină glorie, niște puști cărora părinții le fac poze cu telefonul, iar ei le postează imediat pe facebook, care mai apoi se ridică pe vârfuri să vadă proiecțiile de pe zid, mai sunt apoi, nelipsiți, împătimiții de bere, care se grăbesc, de îndată ce își termină proviziile, să le reînnoiască, făcându-și loc prin mulțime, tineri mai mult sau mai puțin rebeli, funcționari de birou, îmbrăcați îngrijit, pentru care să stea pe iarbă (care iarbă?!) e o aventură. Sigur, exagerez si caricaturizez. În fine, puhoi de lume. Nu o să vă vorbesc despre spectacol, nu găsesc încă cuvintele potrivite. Mă bucur că am fost acolo.

    A doua zi începe târziu, pe la 11. După cafea, ne punem în sfârşit în mişcare şi ajungem la Antipa. Aproape neaşteptat de interesant. Mai departe, apoi, pe Calea Victoriei, clădiri vechi, unele îngrijite, dar multe, multe în paragină. Casa Vernescu, Casa Monteoru, Palatul Știrbei, Casa Cesianu, Palatul Cantacuzino (Muzeul Enescu), Palatul Romanit (Muzeul Colecțiilor de Artă).

Ateneul Român

Mergem apoi la Ateneu, unde rămânem cu gura  căscată. Sala de concerte e neașteptat de mică, de intimă. Ajungem în timpul unei repetiții, vreme de câteva minute ne bucurăm de muzica ce se aude din spate. Apoi, Muzeul de Artă. Dezamăgitor. Îl mai văzusem, înainte de Luvru, de palazzo-urile și bisericile florentine, de Rijksmuseum, chiar înainte de Brukenthal,
probabil atunci m-a impresionat mai mult. Nu mai tin minte bine ce colecție văzusem înainte, dar știu că mă dureau picioarele îngrozitor, dar am ținut sa vad toate sălile. Trebuie să fi fost colecția europeană, pentru că cea de artă românească nu e tocmai impresionantă, mai ales în secția de artă modernă. Arta veche, da, icoane înnegrite de vremi, paftale și uși sculptate de mânăstiri - cea de la Tismana, de la Cotmeana, din Cotroceni, Snagov. Urme de biserici ce nu mai sunt, Văcărești.

Ateneul Român

    Capșa, apoi, cu o arhitectură incredibilă pentru partea asta de lume, Palatul CEC. Îl fotografiem în fel şi chip. Degeaba, soarele ne e potrivnic. Descoperim apoi întâmplător (cu Google Maps nu reuşisesm) Biserica Stavropoleos, mică, pitită între clădiri de dimensiuni impresionante. Sunt ceva turişti, apare chiar un grup de excursionişti, însă curtea veche plină de flori, iededră şi pietre funerare e mereu cuprinsă de linişte. Din biserica întunecată începe să se audă corul de măicuţe.

Biserica Stavropoleos, curtea interioară

      Ne plimbăm apoi agale pe Lipscani. După care, totul se înlănţuie: Carul cu Bere, Hanul cu Tei, Hanul lui Manuc, Curtea Veche.
     E târziu şi trebuie să ne grăbim spre gară. Rămâne în urmă Bucureştiul cu fastul uitat al palatelor vechi, dărăpănate, cu buline roşii (risc seismic),  Bucureştiul de închiriat şi de vânzare. Celălalt Bucureşti, corporatist, ce locuieşte în clădiri noi, de sticlă, n-o să ne lipsească, e un oraş fără nume.

Palatul CEC, Calea Victoriei

Cris, Malancrav, via Sighisoara

      Sighisoara, de data asta locuim in cetate. Cine-ar fi crezut c-o sa huzurim asa acum cativa ani, cand dormeam intr-un pod, intr-un asternut improvizat printre altele asemenea puse de-a valma. Unii chiar isi instalasera acolo cortul. Dar v-am mai spus, in timp festivalul a devenit mai comercial, noi am mai imbatranit. Acum cautam esenta lucrurilor, din program ne alegem ce e mai bun: Os Trabucos pentru sambata seara, parada cavalerilor de dimineata. Intre timp, hoinarim. Asta dupa ce ne incepem ziua cu un mic dejun bio-delicios (branza proaspata, rosii rosii si rosii galbene, sirop de fructe, miere de 6 feluri, smantana de casa, untul la fel si alte cate si mai cate. A, da si cafeaua! tot cea mai buna din cate am baut. Si sucul de mere de Malancrav, cu tricolor la gatul sticlei - dand pe gat pahar dupa pahar, ne simtim pentru o clipa patrioti si mai-mai sa lacrimam la gandul ca uite, se poate si la noi).
     Intr-o zi mergem la Cris, auzisem de un castel. E si o biserica aici, nu o putem vizita, pastratorul cheii e ocupat. A fost singurul loc unde ni s-a intamplat asta - deceptie, nu trebuia sa venim. Dar ne consolam cu gandul ca biserica pare mult mai noua decat celelalte. Apoi castelul Bethlen: un satean ne spune ca nu o sa putem intra. Ca e un paznic, sa incercam sa dam de el, dar o sa ne intrebe daca am vorbit cu contesa...Insa intram, si destul de usor, profitand de prezenta altor turisti.* Paznicul e imbracat intr-o salopeta de lucru murdara. Nu ne asteptam la nimic bun de la el, dupa tot ce am auzit.  
       Probabil ca niciodata nu ne-am mai inselat in halul asta. Caci in curand paznicul incepe sa ne vorbeasca despre castelul Bethlen, despre istoria lui, despre nobilimea maghiara din Transilvania, despre ce simbolizeaza floarea de crin in heraldica, ne spune legenda unei camere anume din Turnul Arcasilor, dar si ce proiecte sunt pentru restaurarea castelului. E aproape dezamagit la sfarsit cand, intreband daca avem intrebari, cineva vrea sa stie daca il putem vizita. Sigur, putem, dar parca ar fi vrut sa ii punem la incercare cunostintele. E probabil cel mai dedicat ghid pe care l-am intalnit vreodata. Cu atat mai remarcabil cu cat, probabil autodidact, a invatat totul din mers, de la arhitectii care au venit pentru proiectul de restaurare.
    Mergem si la Malancrav. Mai intai, biserica fortificata. Cea de aici e deosebita prin faptul ca face parte dintre putinele in care s-au pastrat inca fresce originale. Sunt, intr-adevar, impresionante. Imi pare rau ca nu am indraznit sa intreb daca se pot fotografia. Apoi, conacul Apafi. Conacul asta se pare ca i-a placut mult printului Charles, incat a fost restaurat in spiritul epocii de fundatia transilvaneana pe care o patroneaza printul, dupa informatii gasite prin arhive la Budapesta. A fost apoi mobilat cu mobila veche saseasca gasita pe la tarani. Totul e aici atat de simplu, de modest, si in acelasi timp elegant si plin de bun gust. Din nou, o Romanie nestiuta, neverosimila.
    Apoi sucul de mere. Fabrica e chiar in curtea conacului, langa biserica fortificata.Ne luam o lada intreaga, suc pentru doua saptamani, timp in care, sorbind incet, ne tot gandim la Sighisoara si la Malancrav.



*Intre timp, am citit pe un blog ca acum e program zilnic de vizita. 

Moșna

     Miroase a lemn si a proaspăt văruit. Pășim cu o grijă studiată, astfel incat tanti care ne-a deschis sa vadă ca n-avem de gand sa murdărim podeaua nouă de lemn.
      Dar tanti (care ar putea fi prima femeie administrator de cetate) a si plecat, iar podeaua e incă acoperită cu un celofan. Incepem să ne invartim mai in voie. Dincolo de stalpii proaspăt văruiti ce urcă in spirală, descoperim piese de mobilier vechi. Descoperim si orga, ca o jucărie uitată in podul bunicilor.

      Apoi clopotnița, desigur, ca în fiecare biserica fortificată, cu clopotul impunător si vederea spre sat, pana departe.
      Dintre bisericile săsești pe care le-am văzut pană acum, cea din Mosna e singura restaurată recent. Printul a trecut și pe aici.

Valea Viilor

Plecam tarziu (ca de obicei) si gata obositi. Asa se face ca dupa nici o suta de kilometri ni se face somn si tragem pe dreapta (sa fi fost pe undeva pe dupa Faget). Ne trezim dimineata devreme buimaci cu un cioban care dadea tarcoale curios masinii. Dimineata de vara, aer proaspat, padurea aproape. Pornim la drum, soarele e deja sus, ne dor oasele, cum sa dormi intr-o masina atat de mica. In curand se face cald, nu mai ajungem odata. Din nou Deva, Alba Iulia, Santimbru, ai grija, la Santimbru faci dreapta spre Mihalt, nu mergi inainte spre Teius. E68, E81, incep apoi drumuri judetene, inaintam tot mai greu, se face prea cald sau prea frig, aer conditionat n-avem. In sfarsit Blaj, de-aici nu mai e mult.

Biserica evanghelica fortificata din Valea Viilor

Asa incepea cea mai bine planificata excursie a noastra.

Copsa Mica. Google Maps arata 7 kilometri de aici pana la Valea Viilor. Pardon, pe atunci nu prea stiam sa folosesc Google Maps, asa ca nu arata inca, am masurat din ochi sau am avut incredere in Wikipedia. Ajungem pe-o vreme ploioasa. Pozele de pe Wikipedia arata asadar mult mai bine decat ale noastre. O sa incerc totusi: =>

Cerneti: Cula lui Tudor Vladimirescu

Cula lui Nistor

     O alta ipostaza a turismului romanesc, mai putin fericita, de aceasta data: Cerneti, judetul Mehedinti. Multa vreme am ignorat faptul ca aici ar fi lucruri interesante de vazut. Drumul prin de gropi pe care il strabateam periodic scrasnind din dinti dadea impresia ca si daca ar mai fi ramas pe aici ceva care sa aminteasca de Tudor Vladimirescu, trebuie sa fie o ruina. Un prieten ma tragea mereu de maneca sa mergem sa vedem Cula lui Tudor, dar cula asta mi-o imaginam la fel de imaginara precum castelul Mercy din Carani, pe care l-am gasit in ruina, in spatele unui gard, dupa care nu aveam acces (practic, nu am vazut decat gardul).
     De curand insa, pe drumul plin de gropi din Cerneti (cratere! striga prietenul meu) au aparut niste indicatoare promitatoare care arata incotro s-ar afla Cula lui Tudor, Cula lui Nistor si Manastirea Cerneti.

Locuri nestiute din Banat: Zabrani

Biserica romano-catolica din Zabrani

     Cand descopar locuri frumoase, nestiute, din Romania, care sunt puse in valoare si asteapta doar privirea trecatorului, ma simt ca si cum as fi in alta tara. Desi am citit zeci de pagini de forumuri si site-uri de informatii turistice despre Toscana, frumusetea aproape kitsch a unui sat vazut din tren, cu trei fortificatii pe trei coline apropiate, a fost complet neasteptata. Niciun ghid turistic nu preciza nimic despre satul asta, pe cand in Florenta stiam foarte bine ce am de vazut. Frumusetea asta in exces, care nu mai intra in ghiduri, e cea care face sa merite calatoria, altfel lectura unui ghid ar fi poate de ajuns. Satul asta, Brisighella, gustul de pizza proaspata cu anghinare servita cu un pahar de vin la Il amici din Ponte Vecchio au savoarea Italiei, mai mult decat... dar mai bine nu.

Dupa-amiaza la Lipova

Lipova, biserica ortodoxa

    Nu cred ca mi-a placut vreodata in mod deosebit Slavici. Mara e tipul de lectura pe care l-as fi apreciat doar in zapuseala verii cand nu misca nici tipenie si nu mai stiam ce sa fac de plictiseala. Atunci induram cu stoicism si perseverenta chiar descrierile lui Jules Verne. Stateam pe o patura intr-o roaba la soare pana nu mai puteam de cald si nu mai vedeam nimic in cartea pe care o tineam in mana. Apoi ma trageam mai la umbra, sub corcodus. Desi acolo erau omizi gretoase cu care te trezeai langa tine pe patura cand iti era lumea mai draga. Tot mai bine la soare, soarele ala pe care nu-l mai gasesc de-atata amar de vreme, sub care sa te tarasti de colo-colo nauc, fara sa stii ce sa mai faci, fara sa stii daca sa faci totusi ceva.
   Dar despre Slavici era vorba. Nu, chiar nu mi-a placut. Doar dupa ce la admitere mi-a "cazut" Mara si, in ciuda tuturor asteptarilor, am luat nota destul de mare, mi-a fost parca un pic simpatic.

Manastirea Maria Radna, Lipova (unul din turnuri)

    Insa atat de frumos vorbeste Vighi despre locurile lui Slavici, despre strada din Lipova pe care mergi agale spre Maria Radna, despre Muresul cu podul lui cu tot, in capul caruia statea desigur Mara, incat parca-ti sunt dragi toate, parca-ti amintesti de copilaria asta care n-a fost a ta.
  Sigur, la Lipova, vremurile noi vin ca peste tot, cu molozul lor arhitectural, cu oameni noi. Dar e ceva in maretia manastirii Maria Radna, de acolo, de pe colina, in aerul curat si infrunzit din spatele bisericii, in dupa-amiaza de provincie, in care vechiul bazar turcesc, impodobit cum nu se poate mai kitsch, isi traieste sfarsitul, e in toate astea un aer in care ar putea respira oameni vechi, de inceput de poveste.